În ultima vreme asistăm la un “război” al declarațiilor în legătură cu Transnistria, iar foarte mulți dintre voi mă întrebați dacă acest război se va transforma în unul adevărat.
Spun din capul locului, nu știu, dar este clar că vremurile ne arată că totul e posibil.
Pentru că există un interes atât de mare, pentru că oamenii sunt extrem de îngrijorați, am zis să vă explic conflictul din stânga Nistrului.
Chit că am simțit suflul rece al războiului, am copilărit la nici 10 km de Transnistria, am cunoscut oameni care au murit acolo, o să încerc să vă povestesc totul cât pot de obiectiv.
O să citez informațiile jurnaliștilor moldoveni, ruși, ucraineni, dar și cercetările unui prieten, care scrie o carte despre Transnistria. A intervievat nenumărați combatanți, președinți de țară, politicieni, analiști. A făcut ceva de amploare, iar până își scrie el cartea, o să vă povestesc eu ceva captivant.
O să dureze vreo 5 minute să citiți textul de mai jos. Nu vă speriați de lungimea lui. L-am făcut cât mai ”citibil”. În plus, în România nu se știu multe detalii despre rădăcinile acestui război.
Deci, va fi interesant. Promit. Să începem!
Erau anii căderii Uniunii Sovietice. Colosul comunist crăpa și trosnea din toate încheieturile. Lupta de putere la Moscova lăsase ”periferiile” de capul lor. În Republica Moldova a început ”deșteptarea” națională. Oamenii voiau să vorbească în limba română.
Ca să înțelegeți, deși reprezentau în jur de 70% din populație, vorbitorii de limbă română(i se spunea și moldovenească) de peste Prut erau considerați minoritari.
Vorbitorii de rusă, vreo 30% din populație, erau majoritari.
În Chișinău, la un moment dat, erau puține școli în limba română, asta deși Chișinăul este considerat acum al doilea cel mai mare oraș românesc după București.
Ideea de a vorbi și de a trece la educația în limba română nu a plăcut populației rusofone. Doar că rusofonii de la Chișinău nu aveau de ales. Trebuiau să se conformeze, să accepte că vor avea și școli în limba rusă, dar limba română va avea statut important.
La Tiraspol lucrurile erau altfel. Acolo concentrația de vorbitori de rusă era mult mai mare. Ei s-au opus și, simplist vorbind, de aici a început scandalul. Încă era la stadiul de scandal, de greve și proteste anti-românești.
Însă nu doar limba a fost un factor declanșator al nemulțumirilor rusești din regiune.
Tiraspolul avea o concentrare importantă de industrie și economie. Și nu doar Tiraspolul. Râbnița, un oraș aflat la numai câțiva km de satul în care m-am născut, era și este un mare centru industrial.
Așadar, ”elita” locală de peste Nistru era interesată să-și mențină influența economică.
Dar cine sau ce era această elită?
Păi, era formată din ceea ce se numeau красные директора/directorii roșii.
Pe vremuri, directorii roșii ai întreprinderilor, uzinelor, fabricilor din Transnistria erau aduși din toată Uniunea. Uniunea Sovietică desigur.
Smirnov, de pildă, venise la Tiraspol prin 1987 din Siberia. Un alt lider era Maracuța. Mai era unul destul de influent și important Bolșakov.
Acești ”localnici” din Tiraspol, văzând că Imperiul se prăbușește, au decis că nu vor să împartă bunurile ”pe care erau stăpâni” cu puterea de la Chișinău.
La factorul limbă, economie mai adăugăm și factorul geopolitic în acest conflict.
În acei ani, Tratatul de la Varșovia, un fel de NATO comunist, era adio, se prăbușise și el. Întâmplarea face ca în zonă să fi fost aduse numeroși soldați ruși, dar mai ales armament din toată Europa de Est. Inclusiv din Germania.
Armamentul a fost depozitat în localitatea Colbasna(asta am văzut că e varianta rusă a denumirii localității, în română e Cobasna) în Transnistria, acolo unde se află și acum. Am pus niște imagini filmate de ruși ca să aveți închipuire cum ar putea arăta în prezent.
Soldații ruși cantonați în Transnistria făceau parte din Armata a 14-a. O armată demoralizată, care habar nu avea ce făcea în acel colț de Uniune Sovietică în putrefacție.
Acum trebuie să mai știți că ruperea Republicii Moldova de Uniunea Sovietică s-a făcut oarecum lin, fără mari lupte de stradă la Chișinău. Asta spre deosebire de alte Republici Sovietice.
Azerbaidjan, Țările Baltice, Georgia, ba chiar și Federația Rusă, toate aceste state au experimentat ciocniri de stradă și vărsări de sânge în capitalele lor.
O să mă opresc la trei dintre capitalele fostelor Republici Sovietice pentru că are legătură directă cu Transnistria.
La Moscova, la Baku, la Tbilisi au fost proteste scăldate cu sânge. Și, ce să vezi, peste tot a fost implicat un general de desant. Un tip care a avut o influență uriașă în conflictul de pe Nistru. Se numea generalul Lebedi/Лебедь. Pe lung i se zicea generalul Alexandr Ivanovici Lebedi. Lebedi se citește cu i moale, abia auzit, are d-ul de la final înmuiat.
În acele momente tulburi ale destrămării URSS, mulți ruși au suferit în orgoliul lor după ce au văzut că sunt alungați de peste tot. Din Țările Baltice, din Caucaz, din Moldova.
Fraza pe care a spus-o Putin mai târziu, ”Prăbușirea URSS este cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea” era resimțită de o parte a societății ruse, dar fără să fie spusă pe șleau.
Încă în acele timpuri, în anii prăbușirii sovietice, se formau deja celule naționaliste ruse, care regretau amarnic pierderea influenței rusești în fostele teritorii sovietice.
Până să îl avem pe Putin, l-am avut pe Dmitri Rogozin, care a și luptat în Transnistria, dar și pe… generalul Lebedi. Apropo, cei doi au devenit prieteni buni, dar apoi drumurile li s-au despărțit.
Generalul Lebedi obținuse în acele vremuri un renume greu de egalat de alți politicieni ruși. Era o vedetă a Rusiei post-comuniste. Își crease și o legendă ireproșabilă. Un fel de Bruce Willis care rezolvă orice conflict în care se implica.
https://www.facebook.com/854389532/videos/pcb.10160676047944533/4092596264212671
Luptase în Afganistan unde și-a câștigat un renume printre militarii ruși, apoi a fost trimis la protestele din Baku, la protestele din Tbilisi, dar mai ales fusese în Moscova, la protestele din fața Casei Albe, unde s-ar fi întâlnit prima dată cu Boris Elțin. Ce să vezi, există și la Moscova o Casă Albă.
Paradoxal, deși au murit oameni în protestele din cele trei orașe menționate de mine, Lebedi a ieșit de fiecare dată ”uscat din apă”.
Se lipise de el legenda că este omul care a oprit conflicte ce puteau deveni mult mai mari, cu vărsări de sânge nevinovat. Aparent, să vedeți ironia sorții, în Rusia exista atunci această teamă față de ”un război mare”.
Să revenim la Transnistria.
Era anul 1992. Republica Moldova își obținuse deja independența. ONU recunoscuse Chișinăul drept capitală. Rusia recunoscuse Republica Moldova ca stat suveran.
Singurii nemulțumiți erau “transnistrenii”, adică formațiunile paramilitare, politicienii locali din Tiraspol.
Aceștia își declaraseră un soi de independență. Acolo încă rămăsese, curios, Uniunea Sovietică. Conflictul trecuse deja de la greve la incidente armate cu implicarea polițiștilor moldoveni și a separatiștilor ruși.
Prin 1992 Mircea Snegur a autorizat reinstaurarea puterii constituționale la Tiraspol. Adică, o intrare în forță în Transnistria.
În primă fază, trupele Republicii Moldova, mai prost echipate, formate din polițiști, foști luptători din Afganistan, au reușit datorită entuziasmului să aibă câteva victorii în luptele care au urmat cu ”gardiștii”. Niște forțe paramilitare formate din localnici, dar mai ales din cazaci și alți ruși veniți de aiurea ”să salveze rușii de fasciștii vorbitori de limbă română”.
Pe lângă mulți alții, în Tiraspol a ”aterizat” personajul poveștii noastre, generalul Lebedi. Apropo, Lebedi se traduce din rusă: Lebădă.
Este învăluită de mister această apariție meteorică a generalului, dar să nu ne mire. În Transnistria au venit atunci foarte mulți ”aventurieri”, foarte mulți naționaliști. L-am menționat pe Dmitri Rogozin, cel care este și acum în avanpostul naționalismului velicorus.
Mulți spun că Lebedi era interesat de politică și voia să-și facă un nume din conflictele în care se implica. O spun și cei intervievați de jurnalistul rus, Alex Pivovarov. Pivovarov l-a cunoscut personal pe Lebedi, iar documentarul despre viața acestui personaj a apărut de curând. Am pus un link în comentarii.
Ei bine, fără să ceară voie de la centru, de la Moscova. Fără prea multă gândire, generalul Lebedi autorizează ”implicarea” Armatei a 14-a în războiul din Transnistria. Chipurile să oprească luptele.
Această implicare, spune filmul lui Pivovarov, a fost însă fără echivoc de partea ”gardiștilor” transnistreni. Armata Republicii Moldova a fost sub un tir susținut și extrem de violent de rachete și bombe rusești.
Forțele erau inegale. Moldovenii au fost opriți.
Generalul Lebedi a fost sunat de la Moscova și ”certat aspru” pentru această ”implicare”. Moscova era în ceață, nu știa prea bine ce se întâmplă în Moldova și susținea că nu voia un nou ”Afganistan”, se arată în filmul documentar.
Generalul Lebedi a organizat atunci o conferință de presă și, cu vocea sa baritonală, cu atitudinea de Kutuzov, cu vorba sa provincială, simplă, dar militarizată, a explicat de ce s-a implicat Armata a 14-a în acest război. Am publicat niște imagini.
Susținea că soldații ruși au avut rolul de pacifiști pentru că au oprit războiul. Apoi a explicat că rușii sunt discriminați și că a trebuit să-i apere. Spunea că în Republica Moldova au venit la putere elemente fasciste. Spunea că rușii sunt supuși unui genocid. Vorbea de un soi de denazificare a regiunii.
Vă este cunoscut acest refren? Vi se pare că l-ați mai auzit undeva?
Reacțiile Vestului au fost atunci anemice. Nimeni nu înțelegea prea bine ce se întâmplă în micuțul stat fost sovietic, Rusia nu a fost văzută ca un stat agresor. Așa că Republica Moldova a fost nevoită să caute pace și înțelegere la… Moscova.
Rușii, prin gura lui Elțin, au declarat ulterior că problema transnistreană va fi rezolvată în cadrul independenței Moldovei. Au semnat o serie de protocoale cum că vor retrage armata, armamentul. Numai că nu s-au ținut de cuvânt până acum.
Lebedi a fost certat aspru în acele momente, dar… a devenit un erou național în Rusia. În Transnistria este un soi de ”părinte întemeietor al statului”.
Lebedi s-a întors la Moscova învingător, iar legenda sa era la apogeu. A fost atât de popular în Rusia că, la alegerile prezidențiale la care a participat la scurt timp, a luat vreo 15 la sută, imediat după Elțin și comunistul Ziuganov. A fost o surpriză uriașă. Lebedi și-a luat după sine, în funcțiile pe care le-a deținut în Rusia, mulți dintre “bandiții” transnistreni, unii dintre ei chiar erau de temut, spune filmul lui Pivovarov.
Documentarul arată și că în Rusia începea să renască ideea naționalistă a ”Rusiei mari”. Oamenii simțeau că Lebedi a reușit să învigă în Transnistria, să oprească destrămarea influenței rusești în regiune.
Concluzia este că rușii consideră că Transnistria a fost sfârșitul decăderii rusești de după destrămarea URSS.
Rușii au investit mult simbolism în Transnistria. Primele semințe ale viitorului război din Ucraina au fost semănate atunci. De altfel, Tiraspolul este privit cu multă ”dragoste” de politicienii ruși, care îl consideră al lor. Atunci, în 1992, rușii au obținut prima victorie a ”revenirii ca putere internațională”.
Simbolul pe care îl reprezintă Transnistria pentru ruși este mai important acum ca oricând. De asta Moscova reacționează atât de dur la orice declarație despre Tiraspol.
Chiar dacă este ruptă de Rusia, chiar dacă este la distanță. Chiar dacă nu ajung aici, pentru ruși Transnistria a fost acea primă ”reușită” la care țin cu dinții.
De aceea nu se ascund când spun că vor să ajungă cu trupele armate prin sudul Ucrainei până Transnistria.
Analiștii cu care am discutat spun că dacă ar reuși să ajungă terestru în regiunea separatistă, e greu de crezut s-ar mulțumi doar cu Tiraspolul.
Lebedi a murit în niște condiții considerate stranii câțiva ani mai târziu. Elicopterul în care se afla a atins niște linii de înaltă tensiune. A fost înmormântat cu onoruri militare la Moscova. A fost prezentă toată lumea bună a Rusiei. A fost Putin, a fost chiar și Boris Nemțov.
Dar să-l lăsăm pe Lebedi, să ne întoarcem la ale noastre.
Vă propun să ștergem simbolurile rusești de pe situația de astăzi a Transnistriei. Să vedem ce rămâne.
În direct la Euronews Romania am discutat cu jurnaliștii de la Zona de Securitate, platformă media care monitorizează tot ce se întâmplă peste Nistru. Am încercat să aflu cine conduce Transnistria.
Irina Tabaranu, de la Zona de securitate, susține că din punct de vedere economic, ba chiar și politic, Transnistria este condusă de un oligarh local, pe numele său Victor Gușan. Are și el o legendă. Ar fi fost combatant pe Nistru. Ar fi fost cel care a participat la arestarea grupului Ilașcu. Ar fi fost lăsat de Smirnov să-și dezvolte afacerile fără să plătească taxe.
Anume el este adevăratul conducător al Transnistriei. Desigur, cu acceptul tacit al Moscovei, care se face că nu vede multe lucruri.
Transnistria mai este numită și Republica Sheriff. Asta după numele Holdingului Sheriff al lui Gușan care are cele mai importante benzinării, magazine, echipa de fotbal și multe, foarte multe afaceri în Transnistria. Gușan are și un partid, numit Obnovlenie, care controlează așa-numitul Parlament din Tiraspol. Este omul din umbră și a facut din Transnistria ce voia să facă Plahotniuc din Moldova. O afacere proprie.
Jurnaliștii de la Zona de Securitate spun că puterea de la Tiraspol este un mix de afacere personală aflată sub umbrela militară rusă.
Va fi rupt acest status quo? Vom avea un nou război în Transnistria? Va începe Rusia un nou conflict împotriva Ucrainei din această zonă? Va avea Moldova de suferit de pe urma Transnistriei? Nu știu. Cine spune că știe, nu știe.
Desigur, dacă nu se numește Joe Biden.
Președintele SUA a prevăzut războiul în ianuarie 2022, când spunea următoarele despre invazia rusească din Ucraina: „nu sunt atât de sigur că s-a decis ce să facă. Bănuiala mea e că o va face. Trebuie să facă ceva.”
Acum Joe Biden a spus despre Republica Moldova la Varșovia următoarele: „determinarea poporului moldovean a fost pentru libertate atunci când și-a câștigat independența și s-a îndreptat către aderarea la Uniunea Europeană. Maia Sandu este aici, sunt mândru să fiu alături de poporul din Moldova. Să o aplaudăm.”
Partea bună la aplauze este că atâta timp cât se aud, tac tunurile.
Concluziile vi le faceți voi!
